Interviu 30-0 | Gabriela Ruse: „De fiecare dată când am grăbit anumite lucruri în viața mea, am greșit. Răbdarea n-a fost punctul meu forte. Dar învăț“

Gabriela Ruse a sperat până în ultimul moment că va putea juca la a patra ediție Transylvania Open. A amânat cât a putut decizia, sperând că se va recupera la timp după ruptura musculară suferită chiar în primul meci al anului, la Auckland. Chiar dacă doctorii i-au spus că e prea devreme să revină în turnee – începuse antrenamentele de aproape trei săptămâni, dar fără să servească – își dorea să joace acasă, unde în octombrie a trăit unul dintre cele mai frumoase momente ale carierei. „Nu neapărat pentru că am făcut finală, ci pentru că am simțit că oamenii efectiv mă iubesc și mă susțin necondiționat.“

E un sentiment pe care crede că o să și-l amintească și peste 10 ani, și pe care l-a retrăit sâmbătă dimineața, în prima zi a turneului, când a intrat în BT Arena; de data aceasta ca spectatoare, nu ca jucătoare.

Hotărâse, cu puțin înainte de start, că e mai bine să nu riște. Să nu intre pe teren când e refăcută doar 90%, oricât de mult își dorește. A luat decizia mai bună pe termen lung, deși spune că răbdarea nu a fost niciodată punctul ei forte. „Îmi doream atât de mult, dar de fiecare dată când am grăbit anumite lucruri în viața mea, mi-am dat seama că am greșit. Da, răbdarea n-a fost punctul meu forte de-a lungul vieții. Dar învăț.“

Toate progresele făcute în ultimul timp, despre care povestea și în octombrie – mai ales cum să se raporteze la ea cu mai multă empatie și înțelegere – au ajutat-o și când s-a accidentat. Nu-și dorea să înceapă așa anul, dar s-a simțit pregătită mental pentru o provocare peste care știa că va trece. A înțeles că nu poate controla ce i se întâmplă, așa că a profitat de pauză ca să petreacă timp cu familia, cu câinii ei, să se uite la meciurile de la Australian Open cu un ochi de comentator. „Degeaba te gândești la ceva ce a fost sau la ce o să fie dacă tu nu ești prezent în momentul de acum.“

A mai învățat și să nu-și seteze obiective în termeni de clasament. „Pentru mine, obiectiv înseamnă să fiu mai bună pe teren, să fiu mai bună pe parte fizică, să fiu mai bună pe parte mentală, să fiu mai bună ca om, de la an la an.“ Avea însă și o dorință concretă: participarea la Jocurile Olimpice. „Mi-am dorit ca anul acesta să joc la Jocurile Olimpice. Dar acum, realist vorbind, sunt foarte puține șanse, pentru că am destul de multe puncte de apărat. Și cred că timpul o să le decidă pe toate.“

„Pot să vin să spun că obiectivul e să ajung în top 100, dar, cumva, nu știu, acest număr mă limitează. (…) Așa cum am mai zis și în interviurile trecute, cred că cea mai bună chestie pentru mine este ca eu să mă depășesc zilnic ca persoană. Și de aici cred că o să vină toate. Și rezultate, și fericire, și, nu știu, puncte.“

A început anul și cu o schimbare în echipa sa: lucrează cu Călin Ciorbagiu, antrenorul Monicăi Niculescu. „Mă bucur de această colaborare. E un om cu foarte multă experiență, un om care a trecut prin multe lucruri cu Monica și cred că atunci când vezi o relație de o durată atât de lungă, înseamnă că au făcut ceva bine.“

Mi-am bifat pe carnețel: „Ok, am reușit și asta“

Chiar dacă n-a putut juca, a vrut să fie prezentă la turneul din Cluj. A urmărit meciuri din tribune în calificări, a avut sesiuni de meet&greet cu fanii și s-a bucurat să le simtă afecțiunea chiar și când nu e pe teren. „Nu a contat că nu joc. Am văzut cât de bucuroși sunt să mă vadă, să mă întrebe de starea mea de sănătate, și atunci asta cumva mă face să fiu puternică.“

Ediția din octombrie, unde a primit un wildcard pe tabloul principal și a ajuns până în finală, a fost importantă tocmai pentru că a ajutat-o să-și depășească o frustrare, pentru că simțea că nu poate juca bine în fața propriilor suporteri. „Era o presiune atât de mare încât, cum să zic, după un turneu îmi trebuia o vacanță de două săptămâni ca să-mi revin de la încărcătură. Și nici nu reușeam să joc bine, dar a fost o reușită pentru mine și anul trecut, dar și acum doi ani, pentru că și acum doi ani am jucat bine. A fost ca o descătușare, mi-am bifat pe carnețel: Ok, am reușit și asta.“

Acum, s-a bucurat de experiența de a fi spectatoare, pentru că îi place să se uite la meciuri. „Înainte nu prea aveam răbdare să mă uit. Mi se părea plictisitor, dar acum nu-l mai văd ca pe un meci de tenis. Îl văd ca pe o carte pe care o citesc, pentru că văd cumva frustrările colegelor mele, prin care și eu trec, cumva, în timpul meciului, dar nu le văd din exterior. Mă uit la partea tehnică, sunt mai mult ca un antrenor când sunt în afara terenului. Și mi-am dat seama că mă descurc destul de bine să analizez lucrurile.“

A fost prezentă la meciul Marei Gae, o jucătoare tânără cu care are o relație foarte bună, cum și-ar fi dorit să aibă și ea cu cele mai mari, pe care le admira când era junioară. „Mi-a părut rău că a pierdut (n.r: în calificări, cu Alizé Cornet), dar nu contează; după mine dacă câștigă sau pierd, nu contează. Atitudinea și dorința, asta e cel mai important.“ Ce calități apreciază în jocul Marei? „Îmi place foarte mult că are un fizic foarte, foarte bun. Îmi place mult serviciul ei. Și îmi place că are o bunătate care se vede.“

„E important să ai pe cineva care să știe drumul“

Ajunsă la 26 de ani, Gabi se gândește tot mai mult în ultimul timp la ce lasă în urmă, dincolo de rezultate. La impactul pe care și ea îl poate avea în rândul tinerelor. „Cred că, pe lângă rezultatele pe care le lași în urma ta, poți lăsa ceva și pentru alte persoane. Și cumva asta îmi doresc să le ofer chiar și după mă voi lăsa de tenis, deși nu cred că voi fi vreodată antrenoare de tenis – pentru că am stat mut plecată, și îmi doresc foarte mult să dedic timpul familiei. Dar cred că avem nevoie de niște mentori. Ai nevoie de oameni pe care poți să-i suni, să le ceri niște sfaturi. Pentru că e foarte important să ai pe cineva care să știe drumul. Și cu asta am suferit foarte mult. Acum nu mai sufăr, pentru că am învățat singură drumul. Așa a fost să fie, l-am învățat. Eu am avut noroc că părinții mei au fost sportivi și ei, și cât de cât pe plan sportiv au putut, în general, să mă îndrume. Și n-au pus presiune pe mine.“

Nevoia de direcție și îndrumare pe care o simt mai toate jucătoarele tinere vine și în absența unei infrastructuri care să le ofere o hartă a drumului spre peformanță. „Suntem foarte slabi la capitolul ăsta. Adică rezultatele pe care le-am făcut noi, colegele mele, au fost ceva incredibil, ceva mult peste ce ni s-a oferit. Faptul că Simona a fost numărul 1, din nou. (…) Cred că e datorită caracterului nostru, și a faptului că avem foarte multe lipsuri, din multe puncte de vedere; și nu mă refer ca persoane, ci mă refer la infrastructură, bani, sponsori și așa mai departe, asta ne-a făcut cumva să ne dorim foarte mult și să fim cu acea sete de victorii.“

I-ar plăcea ca noile generații să aibă șansa să crească într-un sistem mai bun decât au avut ele, dar crede că mai sunt pași de făcut pentru a ajunge acolo. „Lucrurile se vor schimba doar dacă noi, jucătoarele care terminăm tenisul, vrem să facem ceva. Altfel, nu avem cum. Pentru că, în primul rând, nu avem specialiști. Ca să poți schimba ceva în bine, îți trebuie oameni care știu cu ce se mănâncă treaba asta.“ Sunt antrenori tineri care se implică și încearcă să ajute, dar Gabi simte că ar fi nevoie de un nucleu mai numeros. „Ne trebuie un grup de cel puțin 10-12 oameni care să poată să lucreze împreună pentru același lucru.“

Dacă o rogi să se gândească, punctual, la un lucru pe care l-ar schimba în felul în care se formează tinerele generații, spune că unul singur nu ar fi de ajuns. „Aș putea enumera, cred eu, cel puțin 5-10 în momentul ăsta. Ne trebuie, în primul rând, un loc cu niște facilități, pentru că, uite, îți spun de mine: gândește-te că eu pierd cel puțin patru ore în trafic, jucând într-o parte, făcând pregătire în altă parte, fizioterapie în altă parte, acupunctură în altă parte, psiholog în altă parte. Toate lucrurile astea te distrug în ani de zile. Și cred că ăsta ar fi un punct de plecare, un loc unde să ne putem organiza.

Apoi aș alege câte doi sportivi de la fiecare categorie de vârstă, cei mai buni, cărora să le poți oferi servicii pe gratis, pentru că mulți sportivi de la noi s-au lăsat din cauza lipsei banilor, clar. Dar cred că primul lucru cu care trebuie să începi, din punct de vedere psihologic, este cu părinții. Din păcate, mulți părinți au nenorocit copii. Am văzut zeci de copii bătuți, părinți urcați pe garduri, înjurați, făcuți în toate felurile. Cumva, ei trebuie să înțeleagă că nu există rezultate cu un astfel de drum în viață. În nimic. Dacă ție ți se va spune toată viața că ești prost, că nu te duce capul și că nu ești bun de nimic, așa va fi.“

Gabrielei îi place tot mai mult să fie apropiată de jucătoarele tinere, să le ofere sfaturi și ghidaj. Intră în vorbă cu ele când le vede antrenându-se pe terenurile alăturate la Centrul Național de Tenis, mai ales dacă simte că ele nu au curaj s-o abordeze. Își amintește o discuție cu fetele din echipa națională Under 12 care i-a reamintit cât de importantă e pregătirea mentală. „Ele mi-au pus niște întrebări atât de drăguțe, de exemplu, una dintre întrebările lor a fost cum reușesc eu să joc bine atunci când oamenii se uită la mine. Le-am răspuns, au plecat de la antrenament, le-am văzut așa puțin bulversate, și la câteva zile după am văzut că au câștigat Winter Cups 2024. A fost o bucurie foarte mare pentru mine.“

„Mi se pare că dacă noi nu mai facem lucrul ăsta, înseamnă că uităm de unde am plecat. Uităm că și noi am fost copii. Și când primeam o manșetă de la cineva, dormeam cu ea sub pernă. Și asta am și încercat să fac, să dau chestii de la mine, să le motivez, să le fac să simtă că sunt cele mai bune, că pot și ele. Și eu am fost bună datorită Generației de Aur, ca să zic așa, Simona, Irina, Monica, Sorana, pentru că ele m-au tras în sus. Le vedeam, le vedeam acolo, le vedeam în Top 100, la turneele mari, și mi-am pus și eu niște întrebări: eu de ce n-aș putea?“.


https://www.treizecizero.ro/news/gabriela-ruse-de-fiecare-data-cand-am-grabit-anumite-lucruri-in-viata-mea-am-gresit-rabdarea-n-a-fost-punctul-meu-forte-dar-invat