“Forţa de a reveni am găsit-o uitându-mă la televizor, la Jelena Ostapenko. Îmi doresc să o ajung din urmă”. Cumpăna carierei, rolul lui Gabi Trifu, steaua de la karaoke şi cererea în căsătorie de la Turneul Campioanelor
Gabi Ruse a jucat, la Bucureşti, în echipament identic cu cel al campioanei de la Roland Garros.
Ostapenko a şi motivat-o să nu renunţe la visul ei, ce a prins contur la patru ani.
Foto: Cezara Paraschiv
Gabi Ruse s-a făcut remarcată la BRD Bucharest Open. La 19 ani, a reuşit prima victorie a carierei la nivel de circuit WTA, pe tabloul principal. Iar zâmbetul cu care s-a prezentat la conferinţa de presă de la finalul acelui meci din primul tur cu Isabella Shinikova (289 WTA – săptămâna trecută) putea lumina chiar şi cea mai întunecată încăpere. Gabriela a fost una dintre cele trei tinere jucătoare propulsate de Federaţia Română de Tenis şi Comisia Tehnică direct pe tabloul mare, în urma unei strategii comune gândite alături de COSR. Era numărul 302 WTA. iar acea victorie, una extrem de importantă pentru moralul ei, a readus-o în Top 300 – până pe locul 276, la câteva lungimi de borna atinsă pe final de 2016 (253 WTA – personal best, în noiembrie), după un sezon cu trei titluri ITF câştigate.
Povestea ei s-ar fi putut scrie altfel. Dar, a apărut o cumpănă mare. Una care cel mai probabil putea fi evitată, cu un diagnostic ferm, corect, din prima. Dar, aşa, cu patru luni înainte de a împlini 20 de ani, pe 6 noiembrie, Gabi Ruse începe conferinţa de presă cu nişte cuvinte pe care te aştepţi să le auzi mai degrabă de la o jucătoare mult mai matură. “Vin după o perioadă lungă în care nu am jucat meciuri. Sunt fericită că am trecut mai departe şi că mai este o româncă în turul doi. Sunt bucuroasă. Este o victorie care îmi dă încredere pentru viitor, pentru că am fost accidentată foarte mult timp. Dar se pare că m-a ajutat Dumnezeu să urc. Visul de la patru ani trebuie să se îndeplinească”, spunea Gabi Ruse.
2017, un sezon ciuruit: un turneu în februarie, două în martie, unul în aprilie, două în mai. Unul în iunie. BRD Bucharest Open a fost al treilea pe luna iulie.
De obicei, zâmbeşte, atunci când nu este pe teren. Dar pe teren, se transformă. Devine un exemplu de concentrare. Şi este un bulgăre de energie, care ţopăie, atacă în raliu şi parcă ar ataca şi în pauzele dintre puncte. Ţipă în timpul schimburilor, se încurajează. Se face auzită şi are acel ceva extrem de plăcut ochiului. Îşi spune povestea tot mereu cu zâmbetul pe buze. Este deschisă şi senină. Savurează momentele bune de care îşi aminteşte.
Gabi Ruse, în acţiune, la dublu, alături de Ana Bogdan, la BRD Bucharest Open 2017. Are un titlu ITF la dublu, câştigat în 2015 alături de o altă jucătoare de perspectivă a României, beneficiară a unui wildcard la această ediţie a turneului de la Arenele BNR – Jaqueline Cristian. Foto: Cezara Paraschiv
Pornim discuţia de la acele cuvinte de la conferinţa de presă pe care nu ai cum să nu le reţii. Inevitabil, acea poveste trebuie spusă, trebuie înţeleasă. Dar per total, povestea Gabrielei are multe tuşe calde, frumoase, jucăuşe. Pentru că la 20 de ani neîmpliniţi, a fost cerută în căsătorie de nişte chinezi care s-au îndrăgostit de ea la prima vedere. Pentru că i-a plăcut de când se ştie muzica. Pentru că vorbeşte franc, nu se fereşte, şi are chef de viaţă şi de tenis.
Cantonament şi accidentare la genunchi. Cumpăna carierei: “În mod normal, ar trebui să îţi poţi mişca cât de cât genunchiul, dacă nu ai avea ceva grav. La revenire, nu mai aveam meciuri în picioare, iar adversare pe care eu le învinsesem de foarte multe ori ajunseseră să îmi pună probleme mari şi chiar să mă învingă”
Tenis, la 20 de ani… parcă au fost mai multe accidentări decât momente frumoase pentru tine?
Nu pot spune asta. Într-adevăr, am avut două accidentări mai grave toată cariera, care m-au ţinut pe loc fix când nu ar fi trebuit. Când eram pe val, când trebuia să joc cel mai bun tenis al meu, când puteam intra la turneele de Mare Şlem. Din păcate, m-au ţinut pe loc, însă acum sunt bine, sunt din ce în ce mai bine.
Ai vorbit despre pauza cea lungă. Despre ce a fost vorba, mai exact?
Eram după un şir lung de victorii, în iarnă. Totul decurgea foarte bine. Trebuia să plec în cantonament, pentru că antrenorul meu de atunci mi-a spus că aşa ar fi bine. Prima săptămână – a fost foarte bine, dar în a doua – a început să mă doară genunchiul. Am continuat să alerg, să fac exerciţiile şi, dintr-o dată, seara, m-am pus în pat şi am observat că genunchiul este foarte umflat. N-am mai putut face nimic, m-am speriat. M-am dus la doctorul băieţilor de la scrimă, la jocurile Olimpice, şi mi-a spus că trebuie să fac de urgenţă un RMN. În Braşov. Mi-am dat seama că este vorba de ceva grav, pentru că, în mod normal, ar trebui să îţi poţi mişca cât de cât genunchiul, dacă nu ai avea ceva grav. Am făcut RMN-ul, însă doctorul de acolo mi-a spus că după două săptămâni pot continua, că va fi ok.
Şi…?
Am stat totuşi patru săptămâni – o lună, ca să fiu sigură că sunt ok. Când am reînceput, am jucat zece minute şi genunchiul s-a umflat din nou.
Au revenit durerile şi mi-am spus că trebuie să stau din nou. Am început fizioterapia, multe exerciţii. Uşor-uşor, mi-am revenit, însă am început să joc din nou turnee aproape după cinci luni. Iar revenirea a fost extrem de grea, mai ales din punct de vedere mental. Nu mai aveam meciuri în picioare, iar adversare pe care eu le învinsesem de foarte multe ori ajunseseră să îmi pună probleme mari şi chiar să mă învingă.
Atunci, cred că a fost un moment de cumpănă pentru cariera mea. Pentru că, la un moment dat, mi-am dorit să mă las. Nu am vrut să mai joc. Am spus că până la urmă – de ce atâta chin? Pentru ce?
Testată, la 19 ani. Piciorul Gabrielei a fost bandajat şi la BRD Bucharest Open. Foto: Cezara Paraschiv
Unde ai găsit forţa de a reveni?
Forţa am găsit-o uitându-mă la televizor. Uitându-mă la colegele mele cu care am jucat, văzându-le cum joacă la un nivel foarte înalt – cum a fost Jelena Ostapenko. Despre care… ce pot să spun? O admir şi sunt fericită pentru ea, pentru că ştiu cât a muncit. Am fost împreună în zeci de turnee.
Şi o băteai?
Nu am bătut-o. Am jucat de două ori împotriva ei, dar au fost numai decisive – 7-5, tiebreak. Foarte aproape. Îmi doresc să o ajung din urmă. Nu mi-am dorit niciodată să joc tenis, doar aşa – ca să joc. Mi-am dorit să joc tenis ca să fiu numărul unu şi pentru asta o să încerc să dau tot ce pot.
Campioană-surpriză la Roland Garros, la 20 de ani.
“I-am spus mamei că nu pot să stau două ore pe scaun, să fac vocalize”
Cum te simţi pe teren? Care este senzaţia atunci când te afli pe teren?
Mai ales când sunt acasă, mi se face pielea de găină instantaneu când aud că toată lumea ţine cu mine. Sunt bucuroasă, pentru că este ceva special. Te simţi foarte bine când toată lumea te încurajează şi vrea să câştigi. Nu am decât cuvinte de mulţumire pentru susţinătorii mei.
Mama ta – am citit că a făcut gimnastică. Iar tatăl tău – fotbal. Tu, de ce ai ales tenisul?
Este o poveste destul de lungă, pentru că eu nu am ales tenisul din prima. Părinţii mei m-au dus la mai multe activităţi, printre care pictură, olărit. Am cântat foarte mult timp. Am fost în grupul Allegretto. La un moment dat – eram şi la engleză, şi la şcoală. Şi mama mi-a spus: trebuie să alegi ce vrei să faci. Nu poţi să ai 30 de activităţi. Nu mai aveam timp. Şi… (n.r. – face o pauză).
Ai început să tai de pe listă?
Da, exact. Am ales în final tenisul şi cântatul. Eram foarte bună. Cântam foarte bine. Dar într-o zi, i-am spus mamei că nu pot să stau două ore pe scaun, să fac vocalize. Trebuie să mă mişc, să fac ceva. Aşa, a rămas tenisul. Uşor-uşor, am început, de la două ore pe săptămână, să joc de trei ori pe săptămână. Şi, apoi, am ajuns să joc în fiecare zi. Şi aşa am ajuns să joc de performanţă.
Gabi Ruse a început tenisul la patru ani, pe terenurile de la clubul Dinamo.
Cu privirea mereu sus. Foto: Cezara Paraschiv
Tu ai început tenisul la Dinamo. Este un adevărat laborator de crescut campioni pentru tenisul românesc. Şi Virginia Ruzici a trecut pe acolo, şi Irina Spîrlea… De ce acolo?
Da, aşa este. Nici nu ştiu de ce am început acolo. Văzusem prima dată un teren de tenis la Dinamo. Şi i-am spus mamei – crezi că poţi să mă duci şi pe mine la tenis? Şi răspunsul a fost prompt – sigur! Şi, m-a dus.
Tatăl tău, juca fotbal la Dinamo, cumva?
Da! Sincer, nu ştiu prea multe detalii, pentru că nu prea îmi place fotbalul. Dar, în schimb, am o mulţime de prieteni fotbalişti. Într-adevăr, singura dată în viaţa mea când am fost foarte supărată, a fost când a pierdut Steaua la Chelsea. Pentru că mă culcasem – era egal, iar când m-am trezit, pierduseră. Atunci am fost foarte, foarte supărată. Nu că aş ţine cu Steaua în mod special – pentru că, să fim realişti, ţin mai mult cu Dinamo, pentru că dacă tata a jucat acolo, este normal.
Cum este în casă – aveţi camere separate unde vă ţineţi fiecare trofeele?
Tata (n.r. – Adrian Ruse) nu are trofeele în aceeaşi cameră cu mine! Cred că toate trofeele şi diplomele lui sunt la bunica. Însă eu am în pod o cameră a trofeelor. Acolo îmi ţin toate diplomele, cupele şi amintirile – de când eram mică. Şi mama mea, Daniela, a fost gimnastă la lot, la Arad. Dar nu ştiu să vă spun prea multe, pentru că, sincer, la noi în casă nu prea se vorbeşte despre sport.
Cum se poate, cu trei sportivi în familie?
Nu prea se vorbeşte de sport, pentru că, ştiţi cum e – ne-am cam plictisit şi noi. Mai vorbim şi despre alte lucruri. Despre familie, despre noi – cum ne simţim…. Lucruri de zi cu zi.
Merg cu tine părinţii la turnee, te însoţesc?
Tatăl meu, nu. Deloc. Doar când joc în Bucureşti, pentru că nu poate zbura cu avionul. De fapt, îi este frică. Iar mama mea mai vine cu mine la turnee, atunci când nu o poate face antrenorul.
Gabi Ruse joacă cu rachetă Head. Foto: Cezara Paraschiv
“Este important, ca tu să fii plăcută. Şi pot să spun că la juniori m-am făcut remarcată şi aşa. Mai întâi pentru frumuseţe, şi mai apoi pentru tenisul pe care îl jucam. Şi… da, am câştigat şi trofeul de cea mai frumoasă jucătoare a anului, la juniori”
Cum arată jucătoarea ideală din punctul tău de vedere?
Jucătoarea ideală, pentru mine, în momentul de faţă, (n.r. şi accentuează cuvintele, oferindu-şi în acelaşi timp un strop de timp de gândire), cu toate că tocmai ce a născut, este, clar, Victoria Azarenka. Printre favorite, se mai numără şi Garbine Muguruza. Însă, normal, trebuie să o enumăr şi pe Simona, pentru care am un respect foarte mare şi este, clar, idolul nostru, al tuturor româncelor. Ea a ajuns la un nivel extrem de sus, la care toate ne-am dori să ajungem.
Eşti una dintre fetele care se face imediat remarcată pe teren prin frumuseţea ta, prin aspectul fizic plăcut. Cum îmbini această latură – faptul că eşti privită într-un anume fel, faptul că lumea te aplaudă poate mai întâi pentru aspect, nu pentru joc?
Da, este un lucru foarte important în tenis. Dacă arăţi şi ai o ţinută de adevărată jucătoare de tenis, cred că te ajută foarte mult. Ce pot să spun – desigur este un bonus dacă eşti şi plăcută de fani, de sponsori. Este important, ca tu să fii plăcută. Şi pot să spun că la juniori m-am făcut remarcată şi aşa. Mai întâi pentru frumuseţe, şi mai apoi pentru tenisul pe care îl jucam. Şi… da, am câştigat şi trofeul de cea mai frumoasă jucătoare a anului, la juniori.
Gabi Ruse, atentă la toate detaliile. Foto: Cezara Paraschiv
Este un atu pe care ţi-l foloseşti, să înţeleg?
Da, clar. Ca jucătoare de tenis trebuie mereu să fii îngrijită, să ai o ţinută adecvată pe teren şi să faci publicul fericit. Să îi placă să te vadă pe teren şi la televizor.
Care este cel mai frumos compliment care ţi s-a făcut?
Cred că cel mai frumos mi s-a părut atunci când am fost cerută în căsătorie, pe teren. (n.r. – râde). Erau mai mulţi fani. Jucam la Turneul Campionilor, în China, de nişte chinezi. (N.r. – o pufneşte râsul chiar şi acum) Nu ştiu, cred că s-au îndrăgostit de mine. Au venit după meci, la sesiunea de autografe, cu flori, cu inel, cu tot felul de lucruri. Am fost surprinsă, dar am luat-o ca pe o glumă, sincer. Dar, într-adevăr, m-am simţit bine (n.r. – zâmbeşte).
În aprilie 2015, Gabi Ruse a participat la prima ediţie a Turneului Campioanelor pentru junioare, la Chengdu – o competiţie care oferă, dincolo de premii în bani, wildcard-uri importante pentru tinerele sportive participante. Doar opt juniori şi opt junioare ajung la acest turneu intitulat ITF Junior Masters, dar care seamănă cu Turneul Campioanelor, prin structura tabloului. Ediţia iaugurală a fost câştigată, la băieţi, de rusul Andrey Rublev.
Gabi Ruse a fost, totodată, semifinalistă în 2014 la Wimbledon, în competiţia de simplu a junioarelor.
“Fetele din România ştiu de pasiunea mea pentru muzică. La turneele mai micuţe, seara mergeam la karaoke. Şi-au dat repede seama”
Îţi place să fii model, îţi place latura asta – glamour – a tenisului?
Da, da. Îmi place foarte mult. Îi spuneam mamei mele, că dacă nu aş fi fost jucătoare de tenis, mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu model. Şi cântăreaţă.
Cânţi la duşuri, în camere de hotel, la turnee? Ştiu colege tale din circuit despre această pasiune a ta şi faptul că au o voce în vestiar?
Da! Cel puţin fetele din România ştiu, pentru că atunci când mergeam la turneele mai micuţe, mergeam seara la karaoke. Şi mereu mă puneau să cânt. Şi-au dat repede seama de (n.r. râde) această latură mai specială. Şi mereu mă puneau pe mine în faţă.
Ce muzică îţi place? Ştiu că Alexandra Dulgheru este mare fan Michael Jackson…
Şi mie mi-a plăcut foarte mult Michael Jackson. În general, ascult muzică comercială, de toate. Nu am o preferinţă. Dar, de la noi, din România, o admir foarte mult pe Andra, pentru că are o voce şi un timbru extraordinar, şi pe Antonia – pentru frumuseţea ei.
Gabi joacă la intensitate maximă. Foto: Cezara Paraschiv
“Gabi Trifu a fost omul care m-a încurajat când mi-a fost cel mai greu, atunci când am avut momentele de cumpănă”
Pe pereţii camerei tale erau postere?
Da! Era un singur poster, cu Romeo şi Julieta! Mi-a plăcut foarte mult piesa şi sunt anumite moto-uri pe care eu le am. Mi se par destul de importante pentru cariera unui sportiv.
Dă-mi un exemplu, de moto care te reprezintă…
Victoria vine atunci când curajul conduce.
L-ai avut manager pe Gabi Trifu. Cum a început colaborarea şi ce înseamnă să ai un astfel de om în spate, cu o experienţă nu doar în România, ci şi peste Ocean, în Statele Unite?
Da, şi încă îl am. Şi îi mulţumesc pentru asta. Gabi m-a văzut prima dată atunci când aveam 14 ani. Nu jucam un tenis extraordinar, dar i-a plăcut foarte mult de mine, de atunci. A văzut ceva în mine. Şi am început să vorbim. Încet-încet, ne-am apropiat. Mi-a spus că vrea foarte mult să mă ajute, şi că speră să facem o echipă foarte bună. A fost mereu din spatele meu, omul care m-a încurajat când mi-a fost cel mai greu, atunci când am avut momentele de cumpănă.
Gabi Trifu a jucat în echipa de Cupa Davis a României între 1995 şi 2005, a fost cooptat în staff-ul echipei şi este co-propietar al United Tennis Academy & Club, în Bradenton, Florida
Poţi să estimezi un buget – cam cât au investit părinţii tăi în cariera ta?
Sincer, habar n-am. Nu mă gândesc niciodată la bani, nu banii au fost o prioritate pentru mine – nici câştigaţi, nici daţi. Dar, pentru sport de performanţă, mai ales în România, unde nu există sponsori, trebuie să investeşti enorm de mulţi bani!
Gabi Ruse a început, recent, colaborarea cu Adrian Marcu, tehnician cu o vastă experienţă în lucrul cu jucătoarele de tenis din România. A lucrat, de-a lungul anilor, cu Alexandra Dulgheru, Simona Halep, Andreea Mitu – în perioada de ascensiune a acesteia. “Este un antrenor extraordinar, mă înţeleg foarte bine cu el şi sunt bucuroasă că îl am în echipa mea. Şi o să încerc să îl ţin cât mai mult lângă mine, pentru că am ce învăţa!”
În luna mai, Gabi a părăsit clubul Dinamo, potrivit informaţiilor postate pe site-ul său. Foto: Cezara Paraschiv
Acum, la 20 de ani, care este visul tău cel mare?
Visul meu cel mare este clar să ajung numărul unu mondial şi să câştig cel puţin un turneu de Mare Şlem.
Gabi Ruse încheie cu un zâmbet. Ca o rază caldă de soare, după o furtună de o oră.